Suprarealimul în fotografie are o lungă istorie încă de dinaintea apariției softurilor manipulatoare de imagine digitală. În perioada prePhotoshop, a „camerei obscure”, nu existau calculatoare pentru a manipula suprarealist o imagine, fotograful nu avea la îndemână programe de post-procesare care să-i permită adăugarea unor efecte suprarealiste. Lipsa Photoshop-ului nu l-a oprit însă pe Man Ray să creeze fotografii suprarealiste, folosind solarizarea, dubla expunere sau colajul. Alți fotografi suprarealiști notabili pentru perioada analogică a fotografiei au fost Lee Miller, Maurice Tabard, Hans Bellmer, Dora Maar, Guy Bourdin, Marcel Duchamp, Max Ernst, Salvador Dali, Philippe Halsman, Andre Kertesz . In timpurile noastre, tehnicile variate de post-procesare sunt utilizate de numeroși fotografi precum Erik Johansson, Christopher McKenney, Stephen Criscolo, Ronen Goldman, Tommy Ingberg, Marcel-G. Lefrancq și lista poate continua cu mulți, mulți alții. În această epocă modernă, imagini suprarealiste manipulate digital ne bombardează toată ziua și am devenit probabil prea obișnuiți cu ceea ce e ilogic, irațional, ciudat, halucinant, iar imaginile suprarealiste au pierdut un pic din puterea lor meditativă de a naște întrebări. Din acest motiv, cred că e util a fi explorat un nou teritoriu în suprarealismul fotografic pornind de la o idee postulată de filosofi, scriitori și chiar fizicieni, conform căreia ceea ce vedem nu este neapărat realitatea sau poate mai exact, că nu există o singură realitate, ci mai multe realități și implicit mai multe dimensiuni ale adevărului.
