Suprarealimul poate rezida și în extrema banalitate a străzilor. Prin fotografierea umbrelor și reflexiilor, a ferestrelor și vitrinelor, consider că se poate oferi o perspectivă onirică suprarealistă detaliilor cotidiene, care să dezvăluie absurdul din inima cotidianului. Instantaneele „obișnuite”, nemanipulate pot crea impresia de imagini suprarealiste. Fotografia obținută nu e rezultat al unui „dicteu automat” ca tehnică suprarealistă clasică având la bază asocieri de imagini aleatorii combinate cu scopul de a crea o operă suprarealistă, ci se bazează pe recunoașterea în cotidian a unor imagini suprarealiste, guvernate de un nou tip de coerenţă atât la nivelul formei, cât și la nivelul conținuturilor și imortalizarea acestora.

Realitatea poate fi astfel restructurată vizual într-un cadru paradoxal, declanșând o stare în care se amestecă surprinderea, bizarul şi fantasticul, încercând o conciliere între vis și realitate.

În fotografie se poate construi un compozit de imagini, fie prin mai multe expuneri, fie prin stratificare cu ajutorul layere-lor într-un program de editare, fie prin fotografierea în suprafețe reflectorizante, cum ar fi apa, sticla, oglinzi sau metal. Astfel, una dintre metodele ce le-am folosit pentru a obține imagini suprarealiste este reflexia: orașul/lumea se reflectă în bălți, în ferestrele vitrinelor sau în geamurile și parbrizele curbate ale mașinilor, în orice suprafață de tip oglindă, concavă sau convexă. În reflexii, geometria arhitecturală se dezorganizează, planurile culisează, se intersectează și fuzionează, muchiile capătă unduiri organice, suprafețele au margini neregulate, obiectele își schimbă poziția și devin bizare. Reflexia fotografiată ne arată un oraș caleidoscopic, cu aberații și iluzii optice, la care se adaugă adesea, ca un artefact, și imaginea reflectată a fotografului. În oglindă, imaginea este infinit repetată în profunzime, „dincoace” se suprapune și se confundă cu „dincolo”, iar lumea e privita invers, nu doar în funcție de reperele stânga-dreapta, ci și cu susul în jos. Spațiul se amplifică, se deformează, imaginile reflectate sunt distorsionate, uneori dublate, realitatea devine iluzorie și ambiguă. Fotografia rezultată prezintă nu doar o singură realitate, ci mai multe, amestecate între ele, imitând parcă modul în care funcționează inconștientul, căci visele, precum și amintirile unor evenimente anterioare de multe ori nu sunt o înregistrare obiectivă exactă a ceva ce s-a întâmplat, ci mai degrabă o fuziune subiectivă inconștientă de elemente din diferite amintiri, ceea ce Freud a numit „screen memories”.