În „Originea operei de artă” Heidegger își pune întrebarea „la ce bun poeți?” parafrazându-l pe Holderin, care se întreba în eseul său „Pâine și vin”, „la ce bun poeți în timpuri sărace?”.
Plecând de la această întrebare ne putem pune întrebarea „la ce bun artiști în contemporaneitate?”. În primul rând, pentru că trăim aceleași „vremuri sărace”. Tehnica a devenit mai mult decât oricând noul demiurg, care abandonează ființa în favoarea acțiunii și a rațiunii, care nu lasă lucrurile să fie, având ambiția de a înlocui naturalul cu artificialul, iar meditația ca tăcere cu flecăreala. Omul postmodern, la fel ca omul din vremea lui Heidegger, este situat opozitiv în raport cu lumea, care este adusă la sine cu ajutorul reprezentării. Această reprezentare face lucrul prezent, dar acest tip de prezență este una artificială, de tip tehnic, în care lumea postmodernă dispare, se înstrăinează, se ascunde în spatele unor imagini false. Lumea care provine din obiectualizare are loc doar în interiorul rațiunii, este golită de sensibilitatea intuitivă a „logicii” inimii. Singura calitate a obiectelor rămâne aceea că omul le aduce la sine și le folosește în interes propriu, le poruncește să fie mijloace pentru atingerea propriilor scopuri. Astfel ființarea devine un obiect/un material adus înspre om în procesul de producție și produsele obținute sunt livrate apoi prin intermediul pieței. Caracterul de lucru al lucrului se dizolvă în valoarea de piață, iar regula pieței este adusă în chiar esența ființei. Aceste obiecte devin marfă, sunt produse pentru a fi utilizate și uzate. Și sub dominația tehnicii, sunt uzate din ce în ce mai rapid și înlocuite din ce în ce mai des. Durabilitatea prezenţei lucrurilor devenite obiecte sau produse ca obiecte nu constă în odihnirea lor în sine în lumea care le este proprie, ci în înlocuire, într-o spirală consumeristă. Lucrurile dispar treptat, sub imperiul provizoratului, căci reprezentările lor sunt iluzorii, nu sunt lucrurile insele. Vrând să descopere lucrurile cu ajutorul ratiunii, omul nu face decât să le ascundă şi mai tare, pierzând urma care duce la adevăr. Mai mult, într-o „societate a spectacolului”, așa cum a numit-o Guy Debord, omul se așează pe sine în fața spectacolului lumii. În pasivitatea lui a renunțat cu totul la gândire, dar acest lucru nu l-a făcut în favoarea inimii și contemplării meditative. El stă doar vidat de sens în fața unui imens și omniprezent „ecran global”.
Un concept al acestei lumi postmoderne este și cel al simulacrului, care acaparează realul și pretinde acestuia să-i corespundă, sfârșind prin a genera modele de real fără origine și construind astfel hiperrealul, ca o „cartografiere inversă a realului” . Simulacrul nu imită realitatea, ci o înlocuiește, nu este o imitație a realității, ci chiar realitatea însăși. Dar această nouă realitate, așa cum arată Jean Baudrillard în eseul său „Simulations and Simulacra”, este doar o lume iluzorie, în care are loc un proces fără sfârșit de producere de simulacra, de ștergere definitivă a graniței între ceea ce este real și ceea ce este reprezentat. Iar „Mediul este mesajul” devine formula cheie a erei simulării. Opoziția dintre medium și real este strivită, pentru că medium-ul și realul sunt acum unul și același lucru, într-o circularitate confuză.
Vremurile sunt din ce în ce mai sărace, dar cu toate acestea, omul are pe mai departe nevoie de dimensiunea sa interioară, de spațiul primitor al inimii în care să se simtă adăpostit, într-o stare de siguranță. Din când în când are nevoie să scoată lucrurile din sfera rațiunii și să le mute în interioritatea autentică a spaţiului inimii, locul unde acestea pot să renască și să devină din nou invizibile, în sfera cea mai vastă a deschisului. Și la aceasta sunt buni artiștii. Artiștii sunt acei oameni care sunt „mai cutezători decât e viaţa însăşi”, „cu o suflare doar”, cei care au nu voiesc nimic în sensul auto-impunerii, deoarece au un plus de docilitate și, asemenea poetului, ajung la ființare prin intermediul limbii. Pentru Heidegger, artistul reprezentativ este poetul, deoarece acesta lucrează cu limba, iar limba îi oferă posibilitatea deschiderii fiinţării, singura modalitate de a ajunge la esenţa unui lucru fiind aceea de a aculta docil a limba, de a nu te purta ca şi cum ai fi făuritorul limbii și de a vorbi din interiorul limbii, ascultând vorbele pe care ea i ți adresează. Dar nu numai poetul face acest lucru. Așa cum cuvintele poetului „rimează” în acord cu sufletul acestuia și cu lumea, culorile pictorului „rimează”, plinurile și golurile sculpturale „rimează”, sunetele muzicale „rimează”. Arta este în esența ei poezie, dar Poetul este de fapt Artistul, cel care locuiește poetic lumea și rostește în limbajul său ființa, din interiorul limbii.
Fiecare artist locuiește poetic lumea și gândește dinspre limbă, deci dinspre „templul” ființei. Înainte de a desena un copac, de a sculpta o pasăre artistul cutează domeniul ființei, gândește meditativ ființarea numită copac sau pasăre, nu ca reprezentare, ci ca lucru, cu tot cu înțelesul său. La fel ca și în cazul poetului limba nu se reduce la cuvânt sau la orice alt element de limbaj plastic. La fel cum un poem nu este o înșiruire de cuvinte, opera oricărui artist nu este și nu poate fi o înșiruire de puncte, linii sau volume. Nici măcar o înșiruire de idei, ca în arta conceptuală, dacă aceste idei vin dinspre inimă și nu dinspre rațiune. Artistul conceptual nu se folosește de limbă ca de un material existent, ci abia opera lui este cea care face posibilă limba. Am putea răspunde la întrebare la fel dacă artistul ar fi fotograful? Răspunsul este da, deoarece fotografia nu este, așa cum adesea se crede, exclusiv rezultat al tehnicii, nu este doar o imagine, o reprezentare. Prin transparență, ea ne arată ceea ce a fost în fața camerei la momentul expunerii, dar acel ceva este rezultat al sensibilității artistice a fotografului, care nu fotografiază în folosul său, ci pentru a dezvălui o lume. Fotografia, la fel ca pictura bocancilor lui Van Gogh este în funcție de sensibilitatea poetică a artistului. Fotografia nu desenează cu pensula, ci cu lumina și nu este exclusiv rezultatul unui proces fizico-chimic care reproduce realitatea. Iar fotograful este un artist care organizează detaliile realității expuse într-o compoziție picturală, astfel încît să dezvăluie o lume. Deși în mod curent, folosim cuvântul „imagine” pentru a denumi aspectul unui lucru, esenţa imaginii fiind aceea de a face ca ceva să fie vizibil, fotografia, atunci când este artă, nu este exclusiv o „imagine fotografică”, nu face ca prin ea lumea să devină doar vizibilă. Din contra, fotograful, asemenea poetului poate transforma vizibilul în invizibil, dezvăluind o lume.
Limbajul artistului nu este așasar ceva de ordinul semnelor, ci o revenire din sfera obiectelor şi a reprezentării lor către maxima interioritate a spaţiului inimii, o transformare a vizibilului reprezentat, obiectualizat în invizibilul de ordin „sentimental”. Astfel, artistul arată muritorilor strălucirea „mirabilului centru” al celei mai vaste sfere a ființei ființării. El este „îngerul” din elegiile duineze, cel care gândește și rostește întregul fiinţării pornind de la fiinţă. El este un rostitor de o sporită cutezanţă, asemenea poetului, pentru că fiecare artist este în ultimă instanță un Poet. Rostirea lui nu este ceva de ordinul vrerii, pentru că el nu crează în interes propriu, nu aduce lumea la sine, nu o domină și nu îi poruncește. Opera artistului nu este un mijloc, ci ea merge pe urmele unui lucru ce trebuie rostit numai şi numai pentru a-1 rosti. Iar acest lucru este fiinţarea în întregul ei. În rostirea operei sale, artistul se întoarce cu faţa către oameni, refuzând orice autoimpunere premeditată. Opera de artă nu este o vrere în sensul că ar râvni ceva anume, ci ea „deschide o lume” și „propune pământul”. Opera de artă nu este o reprezentare rezultat al obiectualizării, ci ea dezvăluie adevărul. Căci artistul se află pe urmele sacrului ca urmă a divinității, căutând să aducă muritorilor strălucirea acestei divinități sau măcar amintirea ei. În aceste vremuri postmoderne, sărace, artistul este „bun” pentru că îl apropie pe zeu muritorilor, aducând urma zeilor care au dispărut în bezna nopţii lumii. Ei sunt pe drumul poetic parcurs de înainte-mergătorii Holderlin și de Rilke, iar opera lor duce la o nouă vârsta a lumii ce stă să vină.
Prin lumea pe care o dezvăluie opera sa, artistul ajută omul să locuiască poetic, așa cum îi este dat, să cunoacă frumusețea, bunătatea și puritatea divinului, dar de asemenea, să cunoască suferința, angoasa morții, îndoiala, disperarea, sentimentul de înstrăinare. Arta devine un sprijin pentru ieșirea omului în afara cadrului tehnic, dezvăluind ființa și recuperând lumea, rostind astfel adevărul, indiferent de limbajul artistic folosit. Artistul însă, așa cum spune Heidegger e cel care trebuie „să se sacrifice”. „El în raport cu opera e un element indiferent, un punct care se autodistruge în procesul de creaţie, pentru a lăsa opera să treacă în primul plan”.
Din păcate, arta vremurilor noastre, din ce în ce mai sărace, este profund ancorată în gândirea rațională și nu în cea meditativă, nepropunându-şi să emoţioneze, să bucure sufletul, ci să tragă semnale de alarmă intelectului nostru, să arate realităţile din cotidianietate. Heidegger este mort, nu e la modă, e prea poetic și omul nu are nevoie de întrebările lui atât timp cât, într-o lume a certitudinii, nu mai e nevoie de îndoială. Să însemne asta că artistul a fost şi el sedus în cele din urmă de farmecul rațiunii?
Plecând de la această ultimă întrebare, am putea găsi răspunsul la întrebarea „la ce bun artiști?”, și altfel: imaginându-ne o lume atât de săracă, încât din ea nu a plecat numai zeul, ci și Artistul. Ar putea supraviețui o astfel de lume? Răspunsul este unul negativ, pentru că omul nu poate locui această lume decât poetic. În plus, omul are nevoie de artă și pentru simplul motiv că ea este memoria vremurilor sarace care au fost și vor mai fi, este memoria umanităţii. Poeții sunt „buni” în vremuri sărace pentru că tocmai în aceste vremuri avem nevoie de artă, esenţa artei fiind „ctitorirea adevărului”. Ca urmare, ipoteza sau teama că arta ar putea disparea ca rezultat al atrofierii sensibilitații și a spiritualitatii, sunt neîntemeiate. Arta nu poate muri niciodată deoarece arta este punerea-în-operă-a-adevărului, iar artistul nu a rostit întregul Poem, deoarece acesta este inepuizabil.