Mesajul etic în artă

Trebuie să recunosc că până acum nu mi-am pus întrebarea dacă prin ceea ce fac eu transmit sau nu un mesaj etic. Probabil că am făcut acest lucru fără să-mi dau seama.

În primul rând, aș putea răspunde că am învățat să fac fotografii, învățând întâi meștesugul. Meșteșugul este tehnică fotografică, iar tehnica înseamnă reguli, înseamnă a face bine, corect. Am observat că îmi plac lucrurile care sunt bine făcute, cu răbdare, cu grijă și rafinament. Nu știu dacă ceva bine făcut este un mesaj etic, dar cred că mulți oameni apreciază acest lucru. Dar tehnica nu a fost și nu este o barieră în a face ceea ce îmi place, nu este o barieră în calea esteticului. Nu pot preciza dacă criterial etic este nai mult sau mai puțin important decât cel estetic, așa că aleg să spun că cele două sunt interdependente. Sau că uneori prevalează unul, alteori altul.  

Pentru a putea răspunde dacă transmit un mesaj etic ar trebui să pot a-mi lămuri care este înțelesul „numelui”. Ce este eticul? Și ca să scap de crampele mintale ar trebui să apelez tot la Wittgenstein, la „jocurile de limbaj”, dar atunci aș accepta că eticul este ceva care aparține lumii, care poate fi spus, descris într-o propoziție cu sens. Printr-o definiție a eticului, acesta nu ar mai fi ceva transcendental, și aș păși în afara cadrului inițial, cel de mesaj etic în lumina Tractatusul-ui.

Eticul, ca și esteticul ar trebui să rămână nespuse. Sau aș putea spune orice, căci orice aș spune e adevărat. Mă îngrijorează totuși că nu pot să exprim ceea ce nu poate fi spus, căci nu are sens, dar tebuie să spun, căci aceasta este tema pentru examen. Și imi amintesc din nou de ce spunea Wittgenstein: „Primul gând ce ne trece prin minte atunci cînd este formulată o lege etică de forma: trebuie …  este: Şi ce se întîmplă dacă nu fac ceea ce trebuie? Și dacă nu trebuie, ce?” (6.422). Așa că nu mă mai gândesc la „răsplata” notei, ci doar la mulțumirea ce aș avea-o dacă mi-aș da răspuns la întrebarea privitoare la mesajul etic al fotografiilor mele.

Cum aș putea să găsesc totuși eticul din mesajele mele artistice, dacă acest etic nu-și găsește loc în limbaj? Eticul nu cred că este o proprietate a fotografiilor mele, precum nici frumosul nu este. Aș putea spune spune totuși că prin fotografiile mele vreau să transmit emoții, comicul și tragicul în egală măsură. Să arăt ceva despre lume, fragmente de realitate pe care poate ceilalți nu le-au sesizat.

Aș putea spune că prin fotografiile mele încerc să transmit ceva despre ființa fotografiei sau chiar ființa însăși. Că nu arăt o bucată de hârtie, nici o sumă de pixeli de diferite tonuri și nuanțe, nici imaginea unei realități, nici ceva care să distreze sau să documenteze, ci ceva „mai înalt” care se ascunde în spatele hârtiei, pixelilor sau reprezentării, dincolo de elementele ce o compun. Nu știu dacă acesta este un mesaj etic. Poate acest lucru, la urma urmei, nici nu contează.

Aș putea spune, de asemenea, că prin fotografiile mele intenționez să „deschid o lume”. Nu mă refer aici la o reprezentare identică a realității, căci din acest punct de vedere o fotografie simplifică, reduce realitatea la o permanență statică, fiind o copie neizbutită a realității dinamice, care nu se epuizează în fotografie, ci devine sau dispare. Mă refer la adevărul legat de ființa fotografiei, adevărul ascuns, invizibil la o vedere obișnuită. La faptul că prin fotografiile mele, privitorul e invitat să descopere ascunsul unei lumi, care nu este realitatea vieții de zi cu zi, ci una mai profundă.   

As putea spune și faptul că prin fotografiile mele vorbesc despre efemeritate, despre evanescență, despre momente care au existat și nu vor mai fi niciodată aceleași, căci fotografiile mele stau „atârnate”, suspendate între ceea ce a trecut și ceea ce încă nu există, surprind un moment între aceste stări, nefiind niciuna dintre ele.

În sfârșit aș putea spune că prin fotografiile mele provoc privitorul să vadă o fața imaginară a realității cotidiene, un fel de „suprarealism cotidian”, nestingherit de rațiune și bazat pe imaginație, dincolo de percepțiile obișnuite. Pentru aceasta mixez reprezentarea realistă a străzii cu imaginația, și astfel, manipulând granița dintre realitate și fantezie, arăt lucruri nefamiliare, în locul unor detalii concrete ale lucrurilor din lumea vizibilă, pornind de la ideea că ceea ce vedem nu este neapărat realitatea și ca atare nu există o singură realitate, ci mai multe realități și implicit mai multe dimensiuni ale adevărului. Popun astfel o grilă de lectură a realității de zi cu zi prin care privitorul să experimenteze o reordonare a fragmentelor de realitate și să trăiască o emoţie onirică, de tip suprarealist, într-un cadru paradoxal, în care se amestecă surprinderea și bizarul, încercând o conciliere între vis și realitate.

Aș putea spune multe altele la nivel declarativ: că urmăresc un scop social, că îmi pasă de „bunul mers al societăţii”, că mă implic în rezolvarea unor probleme ale comunității, că arta mea este una instrumentală, educativă, că valoarea ei estetică este redusă uneori la valoarea sa morală, în timp ce alteori singurul standard de care țin cont în evaluare este cel estetic. Sau aș putea spune ca fotografia mea trece uneori printr-o criză morală, cucerită fiind de consumerism.

Aș putea spune …

Cu toate asestea, singura afirmație validă esta aceea că nu pot exprima eticul din mesajele mele artistice în forma unei întrebări şi ca urmare, nu am nici un răspuns. Orice aș spune este în mod a priori un nonsens. Mă lovesc de granițele propriului meu limbaj. Pălăvrăgesc. Nu pot să definesc binele sau frumosul mesajelor mele. Oricum nu voi atinge esența. Nu în două pagini și jumătate, ci niciodată.

Bibliografie: Wittgenstein, Ludwig. Tractatus logico-philosophicus, traducere din germană de Mircea Dumitru și Mircea Flonta, editura Humanitas, București, 2001

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *