Comunicarea nonverbală înseamnă transmiterea informațiilor, ideilor și emoțiilor fără folosirea unui limbaj articulat (oral sau scris). Comunicarea nonverbală însoţeşte comunicarea verbală și ea poate repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Ponderea comunicării nonverbale în ansamblul comunicării este de 55% . Restul de 38% este comunicare paraverbală şi doar 7% verbală . În comunicarea nonverbală se folosesc anumite seturi de semne, coduri care, prin combinare, dau o anumită structură. Aceste coduri, așa cum au fost descrise de R.P. Harrison pot fi de patru tipuri: coduri de execuție (mișcările corporale – kinezica, expresiile faciale, privirea sau contactul vizual, atingerile și paralimabajul); coduri spațio-temporale (utilizarea spațiului – proxemica – și a timpului); coduri artefactuale (utilizarea materialelor și a obiectelor – de la îmbrăcăminte, podoabe și accesorii vestimentare la arhitectură); coduri mediatoare (efectele speciale produse de interpunerea media între emițător și receptor – de exemplu, unghiul de filmare). În plus, putem adăuga la aceste coduri pe cele legate de miros (olfactive) și de culoare. Decodificarea mesajelor comunicării nonverbale are în vedere contextul cultural, informațiile culturale asociate unui act de comunicare. Fotografia este o formă de comunicare noverbală, prin care se transmite un mesaj de la o persoană, fotograful la alta, privitorul.
Fotografia permite o explorare a fațetelor nonverbale ale comunicării, atât a celor uzuale, cum ar fi gesturile, expresia feței, postura etc., cât și a unor aspecte mai subtile și relevate cultural. În acest sens, fotografia este similară cu alte forme de exprimare artistică, cum ar fi pictura sau sculptura. Fotograful comunică prin fotografie o emoție. În timp ce ştiinţele sociale, în special psihologia şi sociologia, se concentrează asupra actelor de comunicare, asupra canalelor și media, adică abordează comunicarea ca proces, arta, în general și fotografia, în special, se concentrează asupra semnificațiilor, producerii şi schimbului de înţelesuri, adică se abordează comunicarea în primul rând semiotic. Când privim o fotografie comunicăm vizual, cu emisfera dreaptă. În timp ce cuvintele și limbajul vorbit sunt înțelese de emisfera stangă, fotografia se adreseaza mai mult emisferei drepte, care permite o vedere holistică, unde întregul/imaginea în ansamblul ei este adesea mai mare decât suma părților.
Voi analiza în continuare o serie de fotografii din propriul portofoliu, ținând cont de aspecte legate de mimica, gesturile, privirea, postura, îmbrăcămintea personajelor, dar și de înțelesurile pe care le are fotografia în sens semiotic. Majoritatea fotografiilor mele sunt monocrome, căci asemeni lui Ted Grant îmi place să fotografiez mai mult sufletele decât hainele. Desigur că analiza mea este supusă erorilor de interpretare, deoarece, în absența discursului verbal, mi-am îndreptat atenția doar asupra limbajului corpului, sau m-am rezumat la a privi doar o imagine înghețată, din care lipsește dinamismul gesturilor.
Am ales aceste fotografii pentru a arăta importanța limbajului mâinilor, căci mâinile sunt aproape la fel de expresive precum fața, iar privind la mâinile unui om, îți poți da seama ce simte și ce gândește. Strângerea de mână din fotografia de mai sus arată relația dintre un bărbat și un copil. Putem crede că bărbatul este tatăl copilului sau oricum, o persoană foarte apropiată, pentru că relația dintre cei doi este una de încredere. Bărbatul este o persoană care muncește mult, cel mai probabil muncă necalificată (după aspectul aspru, bătătorit al mâinii) și situația lui financiară nu este una tocmai bună (după aspectul unghiilor). Gestul bărbatului este unul de acceptare a strângerii de mână venită de la o persoană vulnerabilă, care caută protecție. Prin acest gest, bărbatul/tatăl nu-și arată îngrijorarea (nu a luat copilul de mână), ci acceptă solicitarea unui sprijin (acceptă să fie luat/strâns de mână). Pare a fi o strângere de mână de durată, care arată din partea copilului că nu se teme, iar din partea adultului că mâna lui poate oferi protecție, fără să domine. Gestul copilului poate fi interpretat ca unul de căutare a siguranței, considerând cealaltă mână un fel de ancoră, un punct de sprijin. Prin strângerea de mână, copilul transmite nonverbal adultului că are nevoie de protecție și că el, adultul, este cel care i-o poate oferi. Fotografia face parte dintr-o serie de fotografii prin care încerc să subliniez complexitatea și frumusețea limbajului mâinilor.
„Apropiere” – © Dana Popescu
Relația dintre cei doi este surprinsă în momentul în care ea a „invadat” spațiul intim al partenerului, ca spațiu de protecție accesibil numai persoanelor foarte apropiate. Faptul că el nu se dă înapoi la gestul de apropiere fizică, ne face să credem că este iubitul ei. Relația lor este una deschisă, transparentă, își afișează sentimentele în spațiul public fără teama de a fi văzuți. Poziția corpului bărbatului este dreaptă, dorind parcă să mențină interesul partenerei pentru el. Ea este o persoană nonconformistă (părul roșu), atitudinea fiind provocatoare, dar generoasă și jucăușă, de copil care se răsfață (poziția buzelor). Sărutul ce va urma nu se vrea unul pasional, ci mai degrabă „un pupic” pe buze, ca gest de intimidate care înseamnă dragoste, pasiune, dorință și simbolizează faptul că cele două persoane sunt într-o relație specifică pentru un cuplu de îndrăgostiți. Ne arată că cei doi se cunosc destul de bine și au sentimente de afecțiune unul fața de celălalt. Cei doi se privesc în ochi cu tandrețe, direct, arătând interesul, încrederea și dorința de a coopera. Deși privirea este directă, ochii sunt pe jumătate închiși, într-o aditudine visătoare, de îndrăgostiți. El pare a privi de sus in jos, lucru care cel mai probabil se datorează diferenței de înălțime și mai puțin unei atitudini de aroganță sau a uneia dominatoare. Prin jocul cromatic cald rece (roșul părului vs. atmosfera albastră) am vrut să sugerez contrastul între frigul de afară (indicii vestimentare) și căldura relației de iubire dintre cei doi parteneri.
„contagiune” – © Dana Popescu
Privirea celor trei tinere este îndreptată asupra persoanei fotografului și semnifică interesul acordat acesteia (la o privire atentă se poate chiar observa, ca reflexie, obiectivul și mâna fotografului). De asemenea, relația stabilită este una de sinceritate, de bucurie (toate cele trei persoane râd, fac cu mâna – gesturi deschise, arătând o dorință de comunicare), ca răspuns de tip feedback la prezența fotografului. Ochii larg deschiși reflectă o stare de interes și de percepție optimistă a lumii înconjuratoare. Atitudinea tinerelor este una de congruenţă, de participare intensă la ceea ce face interlocutorul (fotograful). Relația dintre personaje și fotograf nu este una directă, între ei se află fereastra unei clădiri (în reflexie se vede atât fotograful, cât și caroseria unor mașini). Nu avem indicii cu privire la ce făceau cele trei tinere înainte de întâlnirea cu fotograful, care le captează întreaga atenție, dar am putea spune că stăteau la o discuție prietenească, între „fete”. Tânăra din stânga fotografiei are o atitudine binevoitoare, cu capul ușor înclinat lateral dreapta. Corpul este întors în totalitate spre interlocutorul fotograf. Râsul ei este unul sincer, sugerând o fire generoasă. Nu comunică foarte mult cu mâinile, acestea fiind ocupate, într-un gest de oarecare închidere, cu telefonul mobil. Tânăra din mijloc, râde având capul ușor dat pe spate, zona vulnerabilă a gâtului este descoperită, arâtând ca nu se teme, că are sentimentul propriei valori. Spatele drept sugerează încredere în sine și hotărâre. Râsul său dezgolește dinții de sus , cât și dinții de jos, sugerând o fire deschisă, extrovertită, optimistă, încrezătoare. Tânăra din dreapta pare a avea o atitudine mai reținută, întoarce mai puțin capul și corpul, privirea este cumva cu „coada ochiului”, gestul mâinii se dorește unul de simetrie empatică și dă impresia de poză, râsul este mai puțin natural, probabil o contagiune cu râsul exuberant al celei din mijloc. Fotografia de mai sus face parte dintr-o serie de fotografii în care am încercat să surprind comunicarea nonverbală dintre mine și personajele fotografiate. Pentru mine, fotografia presupune o comunicare cu sens dublu: pe de o parte este comunicarea finală cu privitorul ca destinatar al actului fotografic, iar pe de altă parte este comunicarea cu subiectul fotografiat, anterioară sau concomitentă cu actul fotografierii. În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, sunt încântată când oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă zâmbesc, dar mă simt și mai bine când eu sunt motivul din spatele zâmbetului lor. Cel mai adesea, când fotografiez, zâmbesc interlocutorului, deoarece consider că acesta e cel mai bun accesoriu al meu și cu ajutorul lui reușesc să stabilesc o relație de încredere. Zâmbesc și oamenii îmi răspund, ca o contagiere. Întâlnesc pe cineva, zâmbesc și declanșez, imortalizând astfel momente de fericire ale vieții urbane. Fotografii simple, cu oameni obișnuiți, dar care arată că un zâmbet poate avea un efect pozitiv asupra stării noastre de spirit, poate diminua stresul cotidian și îi poate face pe cei din jurul nostru mai buni.
„divergență” – © Dana Popescu
Scena a fost surprinsă cu ocazia unui eveniment „no pants day” în metroul bucureștean. Se poate observa cu ușurință că între tânărul din stânga fotografiei și doamna mai în vârstă există divergențe atitudinale, probabil cu privire la faptul că o persoană circulă dezbrăcată cu metroul (mai ales în România, unde atitudinea nonconformistă și lipsită de prejudecăți a tinerilor nu este înțeleasă și acceptată de cei mai în vârstă). Posturile lor sunt necongruente, nu se privesc, nu interacţionează, se disociează. Acest lucru este accentuat și de disconfortul determinat de încălcarea reciprocă a spațiilor intime ale fiecăruia, disconfort specific călătoriei cu mijloacele de transport în comun. Cu toate acestea, tânărul pare puțin deranjat de această invadare, pare a avea un grad de toleranță mare deși, pentru a-și face loc, este ușor întors spre dreapta. Doamna, care probabil merge să-și facă piața (se sprijină de mânerul unei sacoșe pe roți, sacoșă folosită de obicei pentru transportul mărfurilor grele de la piață, atunci când nu ai mașină la dispoziție) gesticulează amplu, cu nervozitate. Fruntea încruntată arată că este mânioasă, furioasă și frustrată. Privirea în jos, fără contact direct cu interlocutorul din dreapta sa exprimă incapacitatea de a intra într-un dialog deschis, onest. Privirea coborâtă poate fi și un semn de tensiune, stânjeneală, crispare sau ruşine. Evitarea contactului vizual trădează starea de nesiguranță sau poate faptul ca partenerul de discuție „nu merită nici o privire”. Are picioarele depărtate ca și tânărul, dar aceasta postură probabil este determinată de dorința de protejare a bagajului și nu poate fi considerată o atitudine de dominare (căci poziția corpului nu este dreaptă, ci dimpotrivă, ușor încovoiată). Zâmbetul tânărului este discret, relaxat, puțin disprețuitor. Zâmbetul lui este unul „pe sub mustaţă” cu buzele tensionate şi lipite, exprimând voinţă şi reţinere în acelaşi timp. Îmbracamintea comunică faptul că este o persoană nonconformistă, fără prejudecăți. Mâinile în față, cu degetele împreunate, pot sugera o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apară – cel mai probabil este un gest instinctiv de apărare, având în vedere că tânărul participant la acțiunea „no pants day” s-a dezbrăcat de pantaloni, și astfel zona genitală ar putea fi mai expusă. Postura dreaptă, cu picioarele depărtate, în încercarea de a mări spaţiul ocupat de corp, este o expunere tipic masculină indicînd dominanţă. Persoana tânără de sex feminin din dreapta fotografiei zâmbește fotografului, într-un mod complice, oarecum jenat. Ea nu participă la discuția celor doi, dar pare că a aude discuția. Mâna dusă la față ar putea fi un indiciu al interesului, al faptului că nu este indiferentă la ceea ce se întâmplă. Ochii deschiși reflectă o stare de percepție optimistă a lumii înconjurătoare, iar privirea drept în ochi este un semn al cooperării complice cu interlocutorul fotograf.
„grijă” – © Dana Popescu
O scenă de viață desfășurată într-un autobuz, în București. Relația dintre cei doi ar putea fi una nepoată-bunic (după fizionomie domnul pare mai în vârstă pentru a fi tată). Văzând rucsacul din brațele bunicului, am putea crede că fetița merge sau se întoarce de la școală. Mai degrabă se întoarce având în vedere că părul e puțin răvășit. La un moment dat s-a întâmplat ceva, bunicul își privește mirat mâna. Ambiguitatea cu privire la ce îl îngrijorează pe bunic nici nu are importanță. Ceea ce emoționează este gestul și privirea grijulie a fetiței. Corpul întors spre interlocutor, înclinarea trunchiului înainte arată apropierea, interesul și atenția. Chiar dacă fața micuței e văzută doar din profil, putem citi curiozitatea, procuparea pentru celălat și îngrijorarea (gura ușor întredeschisă, privirea concentrată, empatică). Gestul interactiv, de reciprocitate al mâinii poate fi decodificat ca un gest ce inițiază contactul tactil.
„a avea sau a nu avea timp” – © Dana Popescu
Deși pare că între cele trei doamne care stau pe bancă există o relație de amiciție, în momentul surprins aici, între ele nu există contact vizual sau un indiciu ca ar fi într-o situație de comunicare verbală. O eventuală comunicare între ele se desfășoară în tăcere. Activitatea lor pare a fi aceea de a urmări persoanele care trec pe stradă (ne duce cu gândul la un vechi obicei din mediul rural, acela de a sta pe bancă, în fața porții casei). Ținuta este una îngrijită, de o eleganță neluxoasă și conformistă cu vârsta a 3-a. Pe fețele lor nu se citește bucurie. Doamna din stânga cadrului este încruntată, pe fața ei se poate citi un oarecare dezgust amestecat cu tristețe, cea de la mijloc pare mai relaxată, calmă, are chiar o schiță de zâmbet pe buze, iar cea din dreapta pare mirată. Direcția privirii este înspre stradă, urmărind ceea ce întâmplă acolo: cine mai trece, cu cine, cum arată, cum e îmbrăcat. Nu par a merge sau a veni de la cumpărături, cu excepția – eventual – a doamnei din stânga, care ține pe braț o pungă – și nici a se relaxa, căci atunci ar fi ales probabil un parc sau un loc mai liniștit. Au o atitudine spectaculară de urmărire a lumii care trece prin fața lor, ca și cum ar fi în fața unui ecran imens. Poziţia cu spatele rezemat de bancă indică detaşare, fie din plictiseală sau din dorința de odihnă. Poate nu întâmplător, culorile hainelor sunt predominant reci (albastru, verde), inhibante ale comunicării. Expresiile fețelor sunt completate de poziția picioarelor și a mâinilor. Dacă pentru o persoană de sex feminin, gesturile predilecte făcute pe partea stângă a corpului reflectă feminitate și un sentiment pozitiv de aceptare a mediului în care se află în momentul respectiv, a sta picior peste picior cu dreptul peste stângul (cum stau două dintre doamne) poate denota dimpotrivă, o atitudine negativă, de respingere sau o reacție de apărare. Iar postura cu picioarele depărtate a doamnei din stânga este determinată probabil de o dorință de dominare și control, însoțită de o atidudine de închidere relevată de poziția mâinilor sprijite în baston. Pentru cele trei doamne pensionare timpul curge încet, răbdător. În contrast cu atitudinea lor pasivă și relaxată se află tânăra doamnă care iese prin stânga cadrului. Aceasta din urmă are un mers grăbit, cu „pași uriași“, specific persoanelor extrovertite și care exprimă râvna, zelul de a face. Telefonul este ținut relaxat în mâna dreaptă și probabil comunică cu cineva prin intermediul unei aplicații de tip handsfree. Poziția mâinii stângi, cu degetele răsfirate arată o oarecare stare de încordare.